Imi amintesc cu emotie de ziua in care am primit un grup de elevi din Breaza la “Codrii de arama”. Atunci am cunoscut-o pe Veronica. Fire vesela si optimista isi dorea ca elevii ei sa se umple de Eminescu pe aceste meleauri.

Concursuri, vizite si excursii ne-au oferit prilejul sa petrecem timp impreuna si sa ne cunoastem.

Om daruit meseriei de filolog i-a facut pe elevi sa deprinda tainele recitarii dar si a versificatiei. Ochii numai lumina si zambetul mereu in coltul gurii mi-a aratat o persoana vesela si sincera.

Preocupata mereu sa ofere ce-i mai bun elevilor ei, era neostenita in activitatile extracurriculare.

Ne-am revazut peste ani la Ploiesti si mai apoi, acu cativa ani, chiar la ea acasa, la Breaza.

Oraselul mic si linistit m-a captivat. Dupa cateva momente la cafea am iesit la o plimbare. Aveam sa constat ca nu depare de ea isi traia linistita viata, nimeni alta decat ….Marina Voica!

Ne-am amintit impreuna de slagarele care ne-au fermecat tineretea!

Revenind la tabara, amintesc ca le-a facut copiilor tricouri personalizate cu imagini de pe aceste meleaguri.

De la tine am inteles ca meseria e dascal daca n-o faci cu drag, mai bine n-o faci! Ca, in afara de carti, elevul invata din exemplul personal al dascalului, din ceea ce este el la un moment dat!

Multumesc, Veronico! Clipele petrecute impreuna sunt amintiri dragi sufletului meu!